Anii optzeci începeau fara vesti bune pentru fanii muzicii progresive. Noul Genesis încerca o rupere de gloriosul lui trecut, o "actualizare" pe care unii aveau sa o guste, altii nu. Yes pierdea vocea solara a lui Anderson, creând un moment prielnic pentru aparitia primului reprezentant al curentului neo-progresiv. Cu nume de poveste (Silmarillion este un personaj al lui J.R.R. Tolkien) si cu un lider ce soca prin înfatisare si inteligenta îsi va începe atât de controversata cariera. Este ciudata constatarea ca tot ceea ce ar fi fost fatal altei formatii, i-a reusit întotdeauna lui MARILLION. Ei si-au construit drumul într-o directie gresita de la început, însa în timpul calatoriei s-au întarit dupa fiecare piedica întâlnita. Cu cât inamicii i-au tratat drept plagiatori întârziati cu atât mai mult publicul i-a sarbatorit. Paradoxurile încep de la înfiintare.

   În primul rând MARILLION în forma clasica FISH - KELLY – ROTHERY – TREWAVAS – MOSLEY nu contine nici un membru al grupului original, aparut în HAMPSHIRE în 1979. STEVE ROTHERY va veni abia la sfârsitul anului, FISH în 1981 odata cu MARK KELLY, al carui grup facea prima parte a spectacolului; basistul va sosi în 1982 si MIKE POINTER ultimul supravietuitor al grupului de origine, va fi înlocuit în 1983. Ce vor fi gândit acum fondatorii anonimi, e usor de imaginat. Alta ciudatenie – originea lor. MARILLION este compus dintr-un scotian, un irlandez, 3 englezi din care un londonez. Într-o echipa de fotbal s-ar fi omorât între ei. Iar când în primul album "MARKET SQUARE HEROES" (1982) vor pune toata fervoarea progresiva alambicata a unei tinereti sub semnul VAN DER GRAAF si PINK FLOYD, mostenind cea mai pura melodicitate britanica, se vor trezi facând ravagii în topurile revistei SOUNDS, saptamâni la rând! Marii câstigatori ai cauzelor pierdute dinainte vor ramâne grupul numarul unu în ANGLIA (desi existau U2 si SIMPLE MINDS) pâna în 1987, infirmând teoria ca grupul britanic al anilor "80 trebuia sa fie un mostenitor modernist al lui SEX PISTOLS si POLICE.

   Debutului din 1982, remarcat imediat pe de altfel încarcata scena britanica, i se adauga primul single ‘Grendel", produs de David Hitchcock si care alinia o componenta ce avea sa cunoasca putine fluctuatii: Derek William Dick – voce, Steve Rothery – chitara, Mark Kelly –clape, Pete Trewavas – bass, si Mick Pointer, înlocuit ulterior cu John Martyr, si în final, cu Ian Mosley- baterie. De la primele acorduri celtice ale acestei ample compozitii se disting vocea monumentala a lui Fish (supranumit astfel datorita timpului petrecut în cada de baie) si versurile sale, care de la o piesa la alta vor contopi ulterior grupul si publicul atins parca de o bagheta magica ce-l transforma în Fat-Frumos. Caci, înainte de toate, Marillion este o mâna de actori ce-si difuzeaza mesajul unui auditoriu literalmente uluitor si cucerit. Imaginea lor va fi difuzata tot de inepuizabilul Fish, cu ajutorul unui artist de exceptie, Mark Wilkinson, ce va merge alaturi în marea aventura, imprimând fiecarei etape (citeste album) o viziune inconfundabila si o simbolistica ce fuzioneaza cu istorisirile muzicii si ale cuvintelor, pentru deliciul spectatorului.

   "Script For A Jester"s Tear", albumul aparut în 1983 sub coordonarea lui Nick Tauber (Deep Purple, UFO, Thin Lizzy), avea sa atraga atentia criticii asupra grupului. În mod nedrept comparat cu "Selling England By The Pound" al lui Genesis, comparatie impusa si de vocalul din acelasi registru cu al lui Peter Gabriel sau Phil Colins, acest giuvaer al sunetului si imaginii, chiar daca încarcat si putin artificial, va ramâne un punct de referinta al rock-ului anilor "80.

   Astfel de muzica pur si simplu nu se face – vor declara francezii, care sunt publicul lor cel mai fidel."Nebunul fugit din paradis" si "Bufonul care-si arata lacrimile" vor câstiga în incisivitate pe al treilea album "Fugazi". Povestit de un single, "Assasing", albumul va relua tema criticii sociale din ultima piesa de pe "Script..", "Forgotten Sons". Fish devine aici "asasinul cu limba calita de elocventa" si într-adevar, prin dimensiunile sale (1,96m-120 kg), el este un adevarat asasin, însa doar pentru bietul fan înmarmurit, care dupa ce este plimbat printre "minciunile de smarald", este silit sa realizeze ca lumea sa scapa de sub control."Unde sunt profetii, unde sunt vizionarii, unde sunt profetii ce sfarâma amurgul mercenarilor sentimentelor".

 

   Turneelor de succes le va urma un album live "Real To Reel", în 1984, dar si capitolul doi al grupului, început de LP-ul "Misplaced Childhood". Albumul conceput (era timpul) el va da totodata si primele super-hit-uri, "Kayleigh" si "Lavender". De asemenea, schimbarea producatorului (Chris Kimsey) va aduce o reîntoarcere la o melodie si un sentimentalism tulburate doar de finalul dur "Childhood"s End" si "White Feather". Mark Wilkinson realizeaza un nou tur de forta conferindcopertei, de asta data mai optimista, statutul unei opere de arta. Bufonului- simbol si cameleonului li se alatura acum cotofana hoata, "Hei tu ai supravietuit, acum ai renascut în umbra cotofenei hoate".

   Celui mai important album îi vor trebui doi ani pentru a aparea "Clutching At Straws" va impune în sfârsit marelui public pe Marillion. Conservând amprenta lui "Misplaced Childhood", noul LP recombina însa traditionalele ingrediente într-un cocteil racoritor si explosiv, preparat de acelasi Chris Kimsey. Daca primele albume, poate prea încarcate de elemente decorative, nu rezistau ascultarii îndelungate, "Clutching At Straws" este mult simplificat pâna la a nu lasa decât o calitate dezgolita de orice artificiu. Ce placere sa te lasi purtat de farmecul si gratia lui "Warm Wet Circles" si "That Time Of The Night", pe care totusi doar fericitii posesori ai unui CD le vor putea aprecia cum trebuie! Ce duo reusit între Fish si Tessa Niles pe "The Last Straw", ce ritm pe "Just For The Record".

   Sa amintim hit-urile "Sugar Mice" si dinamicul si ineditul "Incommunicado", alaturi de aspectul sobru al copertei pentru a întregi imaginea albumului: un bar idilic, barul prieteniei si al lipsei de griji, unde îi întâlnesti în acelasi timp pe John Lennon si pe Fish, uneori pe James Dean, alaturi de un nemaipomenit tonomat al carui unic scop este de a împrastia cele zece noi hit-uri ale lui Marillion. Numele sau " Straws". Show-urile ce au urmat si care au constituit materialul unui dublu LP live au fost ca o palma în fata publicului sceptic. Pe scena sobra si simpla, inundata de lumini blânde, sub cerul înstelat, un Fish charismatic si impunator interpreteaza aventurile noului sau personaj, Torch ajutat de o muzica lirica si captivanta ce-si atinge reala dimensiune pe viu. Merita vazuta audienta ce reia în cor versurile, ca o adunare religioasa, pentru a-si distruge corzile vocale în final, în urale nesfârsite.Dupa un foarte necesar "Sides Themselves", aparut în 1988 si care reia fetele B ale single-urilor, piese ce de obicei nu-si gasesc locul pe albume, dar care în acest caz erau pe nedrept necunoscute, urmeaza "The Thieving Magpie" marcând sfârsitul triumfal al perioadei de mijloc. Produs de Marillion, acesta va puncta pe câte o fata de disc cele patru albume, pastrând pe vinil momente remarcabile, irepetabile ale activitatii concertistice. Totodata ramâne un document ce finalizeaza drumul parcurs de Fish alaturi de grup. Fish decide ca este capabil sa continue o cariera solistica, anuntata de max-single-ul "Big Wedge".

   Marillion se va reface imediat si cu ajutorul unui producator, Nick Davis si un nou vocalist, Steve Hogarth, va edita în 1989 noul LP "Seasons End", o reusita incontestabila, rigiditatea vocalului fiind suplinita de o instrumentatie mai importanta ce-l promoveaza pe Steve Rothery în calitatea de lider. Caracterul de super-grup este marcat de momente ca "Easter" si "The Uninvited Guest" alaturi de mega-hit-ul "The King of Sunset Town". În afara de vocea si creativitatea sa, atuurile lui Fish în cariera paralela sunt Mark Wilkinson, artistul si artizanul imaginii Marillion, chitaristul ex-Dire Straits Hal Lindes si organistul Mickey Simmonds.

   Albumele ce au urmat "Holidays In Eden" (1991), "Brave" (1994) "Afraid Of Sunlight" (1995), "This Strange Engine" (1997) si "Radiation" (1998) au demonstrat determinarea continua a trupei Marillion de a face muzica inventiva si emotionala, netinand seama ca muzica lor poate nu va fi difuzata la radio, ignorand posibilitatea de a nu intra in topuri.

   Alte trei albume au fost lansate pana astazi - "Marillion.com" in 1999, Anoraknophobia" in 2001 si Marbles in 2004 - toate 3 beneficiind de un puternic sprijin acordat de catre fani printr-o modalitate mai putin obisnuita - Internetul. In urma unor stranii campanii, Marillion au reusit sa primeasca bani de la fani pentru albume ce inca nu fusesera lansate, nici macar inregistrate. Astfel, au fost fani care au platit cu aproximativ 1 an in avans. Asteparile nu le-au fost insa dezamagite.

   Gigantul de 32 de ani marcheaza prin pesimismul si critica socio-politica o stagnare pe plan al comunicarii, sanctionata imediat de critica (iata cine tinea grupul pe loc!). Însa momente minunate sunt reproduse prin intermediul lui "Vigil In A Wilderness Of Mirrors", numai Fish putând sa ne încânte cu un "State Of Mind" sau "View From The Hill". Bresa din sânul formatiei a permis reaparitia în centrul atentiei a unor grupuri ca Rush, aratând ca rebeliunea este pedepsita pe atât de precara scena progresiva actuala.

   Epopeea Marillion aduce în atentie faptul ca alaturi de "batrânii dinozauri" Genesis si Yes, merita un loc pe cinste si promotorii neo-progresivului ale carui stralucitoare stele sunt IQ si Pallas dar în primul rând MARILLION

sursa:  www.rockul.info